Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

În fiecare zi îmbătrânesc cu Tine, Doamne
cuvânt după Cuvânt zidesc ființa mea.
Tresalt spre Tu rostind spre mine
și tac lăsând un eu în urma Ta... 

Ciprian Ciula

 

„Lumea noastră e lumea cea adevărată, e lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi…“

Numai tăcerea ne poate face să înţelegem cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: ”Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului sunt cele două feţe ale unei iubiri totale...

Mă pierd ca să mă regăsesc în Tine, Doamne! 

Dumnezeu poate pedepsi omul pogorând peste el harul Duhului Sfânt - în cea mai neagră depărtare a sa de El, tocmai pentru a fulgera încrâncenarea lui de a trăi singur în comuniune cu Dumnezeu. Iar pogorârea harului aduce atunci durerea. Timpul vieții se contractă în clipa în care ai avut o comuniune cu Dumnezeu. Și damnat fiind întru iubirea lui Dumnezeu, viața devine moarte în exterior și foc al inimii. O întoarcere a cuvântului cine sunt la Izvorul Cuvântului – cine Ești, aduce după sine o recentrare a vieții întru Hristos, având ca rezultat smerenia – pentru Tine sunt. Întreaga viață creștină se dezvoltă în aceste coordonate: învăț cine e Dumnezeu, ce e Dumnezeu, cum e Dumnezeu, ca apoi, prin rugăciune, comuniunea Bisericii în Sfintele Taine și lucrarea harului Duhului Sfânt, să ajung la înțelegerea că tot ceea ce știu despre Dumnezeu se cere uitat. Învăț primind (sunt în măsura în care alții au investit în mine) ca apoi trăind - să uit. Uitarea nu e o pierdere, o depersonalizare, o amnezie totală sau parțială, ci e starea firească – trăită de Sfinții Părinți – în care omul în relație cu Dumnezeu începe să tacă (uitându-se) și să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Până atunci – poate – doar omul vorbea. Trăia singur (cu cuvântul lui) în relație cu Dumnezeu. Teama de a renunța la fixitatea cuvântului despre Dumnezeu (chiar și în cazul experierii reale) arată o iubire egoistă a tot ceea ce reprezentăm – ca reprezentare. Rezolvarea e înțelegerea că întreaga existență umană e asumată de Hristos pe Cruce, iar uman - că tot ceea ce sunt și vreau, se cere oglindit în realitatea Crucii. Crucea e iubirea lui Dumnezeu, iar în iubirea Lui - pierzându-ne și neînțelegând - trăim ceea ce depășește înțelegerea noastră. 

Mă pierd ca să mă regăsesc în Tine, Doamne! 

În abordarea ei spirituală, tensiunea omului spre Absolut, neliniştită în nesfârşirea ei, înseamnă că numai Absolutul este sfârşitul şi împlinirea călătoriei mundane a omului; numai comuniunea poate fi acceptată ca punct terminus. Dumnezeu se oferă pe Sine în bunătate şi iubire spre comuniune, aşa încât El devine sensul existenţei omului şi singurul adevăr cu valoare absolută al vieţii lui.

Spune numai (doar) cu Cuvântul și se va vindeca .... 

Neputințele și patimile societății se descoperă ca neputință a noastră de a le vindeca. De prea multe ori vorbim despre absența lui Dumnezeu decât de prezența Sa; de prea multe ori predica în Biserică și cursul din ora de religie evocă ca sentință neputința umană, în starea ei de păcat, și nu ceea ce reprezintă bucuria noastră de a trăi – Hristos. A vorbi de ceea ce e o schimonosire a frumosului divin (chipul), ca stare de păcat, în mod continuu, creează frustrări, iar nu gânduri smerite, creează dependențe neroditoare, iar nu o nevoie de a-ți explica viața și a o umple de divin. Din cuvânt lipsește Cuvântul, iar din explicație Viața. Vorbind despre viața omului reflectată în Evanghelii omitem deșertarea divină dincolo de meritul uman. A pune ne-pătimirea drept început al cunoașterii lui Dumnezeu înseamnă a-L rupe pe Dumnezeu de om. Părinții nu au vorbit niciodată de o stare duhovnicească ruptă de neputință, deoarece ne-pătimirea e cercetare divină din dorința omului de a se apropia de Dumnezeu. Mintea noastră trebuie să ajungă acasă – întru bucuria Casei Tale. Învățând să trăiesc prin și pentru celălalt al meu aproape, învăț să accept și să primesc Adevărul nu ca o explicație rațională (orice fixitate e o idolatrie – spun Sfinții Părinți) a unei realități, ci ca o experiență – de dorit – a harului. Dar ca acest Adevăr al Duhului să poată pătrunde neînțelegerea umană e nevoie de desțelenirea inimii. Nu înlocuim iubirea de păcat cu o iubire mai mare – de Dumnezeu, ci trăim păcatul înțelegându-l și surprinzându-i duhoarea morții, ca absență a lui Dumnezeu. 

Uimirea este cea care ne eliberează de eul nostru și ne face să descoperim adevărata esență a lucrurilor. Uimirea nu are voie să fie o stare trecătoare a sufletului. Ea se află la baza bucuriei creștine, care este una liberă, necondiționată și dezinteresată, singura capabilă să transforme lumea. În stare de uimire, adevărata cheie a cunoașterii, omul descoperă treptat lucrarea harului. Drept urmare, el va binecuvânta toate cele ale zilnicului, fără excepție, precum și îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, când zice: "Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Da-ți mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi" (I Tesaloniceni 5, 16-18). Doar perseverența în această stare de mulțumire pentru toate poate descoperi, în mod progresiv, prezența harului dincolo de toate cele văzute și trăite, ca înțelegere imediată a realității noastre.

Viața e rațiune îmbrăcată în simțire și simțire raționalizată. Întoarcerea Fiului risipitor – din moartea înțelegerii și a simțirii, are ca rezultat smerenia minții (Haina lui Hristos, unitatea minții în Dumnezeu, iar nu împrăștierea ei; statornicia ei în a asculta glasul Celui ce strigă Vino afară - învierea lui Lazăr- din cele ale morții – patimile), râvna inimii (pocăința – Domnul se uită la inimă, spune Sfântul Nectarie) sau pecetea Duhului Sfânt (care aduce dorința de a fi lepădat în curțile Casei Domnului) și virtuțile (trăirea în Hristos, cu Hristos, spre Hristos - prin Duhul Sfânt). 

Nimic nu sunt dacă sunt și am fost. Sunt în măsura în care cresc (prin harul divin) spre un a fi (altfel decât sunt, ca sistem de reper și înțelegere), a putea fi (ceea ce reprezintă setea continuă de Dumnezeu, dorul ce mă apropie de Trupul și Sângele mântuitor, al lui Hristos). Deoarece, dacă omul, ființă chemată la comuniune sau ființă pentru comuniune (fiind cuvânt al Cuvântului pentru cuprinderea în iubire a înțelesului (cuvântul) celuilalt) se percepe pe sine doar în raportul cu trecutul și prezentul (sunt) nu se poate explica resortul om și Dumnezeu. Sunt în măsura în care nu rămân într-un eu static, cuprins într-o imagine de sine (socială,  fardare și un fur axiologic) ruptă de mișcarea continuă – formatoare spre Dumnezeu. Rămânând firesc (umanul restabilit și asumat în Hristos prin iubire jertfelnică) pot să rămân diferit în noutatea experierii lui Dumnezeu, rămân în unitatea Trupului lui Hristos. Păcatul uniformizează – rămân la fel, cu alții ca manifestare (orizontalitatea simțuală) și ca destin tragic, impunându-mi limita și nimicul existenței în absența lui Dumnezeu.

Binele este, întotdeauna, noutate în planul ființei.

Rezistența pe care păcatul o pune în noi, în apropierea (prin îndepărtarea de noi) de Dumnezeu o reprezintă rodul minții subjugate de iubirea de sine. Mintea căzută în păcat caută – certitudinea – înțelegerea (sensul acolo unde nu e; Izvorul rațiunii e Dumnezeu, Ioan 1,1), care apoi aduce după sine akedia. Certitudinea – e boala omului de azi (încremenirea rațională într-o realitate aparent cunoscută). În tot ceea ce face caută să cuprindă – ca odihnă – înțelesul realității sale, înțeles neroditor (de acum bea și mănâncă, pentru că ți-ai umplut hambarele). Certitudinea creează – idolatrie, prin staticitatea adevărului real (adevărul nu e Adevăr, adevărul e cale spre Adevăr). Această rămânere în adevărul propriu ne îndepărtează de Dumnezeu (v. tânărul din evanghelie – lasă toate și îmi urmează) și de aproapele. Ne-cunoștința umană reprezintă definiția noastră despre adevăr. Maladiile omului contemporan sunt (și): autosuficiența, negarea (negarea nu rezolvă ci împrumută rezolvarea introducând timpul) ca neîmplinire, pierderea libertății prin uniformizarea pătimașă. Așteptarea (ca autosuficiență) e numită de filosoful Constantin Noica urzeala răului (aș fi putut dacă.., timpul neimplicării, nedefinirii, repoziționării). Sfântul Grigore Palama spune: tăcerea e trădarea lui Dumnezeu (în evanghelii cuvântul: merge-ți și nu spuneți nimănui e urmat de glasul mulțimii – Cât bine mi-a făcut Dumnezeu).Tăcerea, ca așteptare în frica păcatului (pasiv, deznădejde – parabola talanților). Dar așteptarea poate fi și roditoare: ca stare (activă) a întrebărilor a căror cuvânt nu s-a rostit, ca stare de post – fiecare gest al creștinului e o așteptare (rugăciune) la comuniune. Iubirea e așteptarea celuilalt în deschiderea mea sinceră față de el. Între deja și nu încă îmi petrec viața ca pregustare a divinului și așteptare a Celui Preaînalt. Așteptarea e o cale a ascezei – ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui, în timp ce rateul uman are sâmbure neacceptarea realității personale, cu binele și răul care îl are; nu neatingerea unei trepte de curățire și îndumnezeire reprezintă rateul ci lipsa acestei dorințe pentru atingerea acestor trepte (îndumnezeirea nu o facem ci o pătimim după har, ca pe una ce este mai presus de fire; căci nu avem în fire putere – facultate – primitoare a îndumnezeirii – Maxim Mărturisitorul). Așteptarea ca neactivitate, ca repaus (Cel ce stă să aibă grijă să nu cadă) îi dă omului sentimentul, rațional, al inutilității (sinuciderea este da-ul ființei dat eul-ui dezgolit de sens, e starea de judecată în care ființa își cere boldul ei iar omul nu are ce să îi dea, decât golul, nimicul (rutina zilnică).

Prin credință mă rostesc, rostesc și sunt rostit; mă aduc, aduc și sunt adus jertfă. Nerostirea (ca lipsă a cuvântului pentru Dumnezeu și aproapele; ca uitare – Cine ești?) înseamnă iad (Dumnezeu nu îmi rostește, ca binecuvântare, numele – v-am șters din cartea Vieții; după căderea în păcat Dumnezeu îi dă speranță omului de mântuire rostind: Adame, unde ești?). Absența mea din Cuvântul rostit (rugăciunea Bisericii nu vorbește de mine), pentru că prin libertatea pe care o am îmi arăt setea mea de moarte rupându-mă de Trupul Bisericii, îmi aduce singurătatea, izolarea (ca refuz al comuniunii). 

 

Drama umană apare în momentul în care omul dorește a fi-ul, considerându-se for superior, model sau marcă a vieții, ieșind astfel din Viață și îmbrăcând existența sau falsul (plictisul care urmează oricărei plăceri pătimașe este un gol prevestitor al morții), ca o staticitate. Făcutu-m-am tuturor toate - este realitatea îmbogățirii și creșterii umane, în și prin harul divin, care cuprinde în iubire pe tot omul, precum Hristos este Omul pentru oameni (mai aproape de mine, decât sunt eu pentru mine). Ființei umane nu-i lipsește nimic (i se adaugă, din mila lui Dumnezeu, harul spre dospirea, creșterea duhovnicească) iar îndemnul vechi testamentar crește-ți și vă înmulțiți, provoacă umanul spre experierea propriei ființe, unde divinul adaugă noi înțelesuri actului creativ. Devenim, astfel, fără a ieși din grădina Edenului, altfel - omul devine ființa care există fără însă a fi. Poate fi ființa noastră atât de minimală încât să poată spune, aproapelui său: te cunosc?! Închiderea aproapelui într-o realitate fixă (tablou închis), îl lasă într-un trecut (de cele mai multe ori îmbibat de neînțelegeri și contradicții) fără a-i da șansa unei reîntoarceri în comuniune, decât în urma unui troc al binelui (dacă recunoști, dacă îmi dai, dacă vei fi – vom fi împreună).  Precum mortul nu mănâncă, așa și sufletul curat nu poate să osândească pe alt om, chiar dacă l-ar vedea închinându-se la idoli (Avva Longhin). Aproapele rămâne competent sau conform dorinței mele de a fi – cumva, primind astfel prietenia mea și excluzând din viața mea tot ceea ce nu e ca mine (lumea devine imaginea înțelegerii mele și a nevoilor mele). Dacă nu ajung să înțeleg ceea ce trăiesc, cum pot da aproapelui (din viața mea) ceea ce cred că înțeleg dar nu trăiesc? Poate omul să-și robească propria ființă, ținând-o ca o expresie a propriului for rațional? Dacă omul își exprimă viața  într-un cumul de valori și de nevoi, nu e oare comparabil cu o mamă care își hrănește copilul cu aceeași hrană? Îmbogățit în valori omul ajunge să trăiască singurătatea valorii (valoarea închisă – ca, chip al meu față de altul) devine egolatrie și idolatrie (singurul exemplu al vieții noastre e divinul, ceea ce face divinul prin și din om). Poate omul să se iubească și să iubească atâta timp cât se străduiește în zilnicul său să iasă din firescul său căutând să fie (ca imagine socială altfel decât e) cumva, la fel ca celălalt, anulând astfel unicitatea, valoarea și calitatea umană? Darul divin, personalizat, e anulat de  om - uniformizându-se și trăind doar viața ca subzistență (bioticul). Viața în Hristos e noutate zilnică a înțelegerii, a simțirii și a dorului de a surprinde gestul divin în viața aproapelui. Înțelegerea nu e o interiorizare a realității exterioare sociale, ci descoperire în Duhul Sfânt. Firescul rațiunii nu e să devină chip al iconurilor exterioare, ci să dea sens continuu iconurilor exterioare, prin darul dumnezeiesc. Păcatul aduce în minte ideea împlinirii ființei ca bine subiectiv, nelăsând loc unei introspecții obiective. Omul devine stăpân peste sine și viața lui, aruncându-l în monotonia vieții (același cuvânt, aceeași simțire, aceiași oameni, etc.). Cel ce își ia valoarea, înțelegerea sau trăirea ca etalon pentru alții poate fi acuzat de rasism și idolatrie, îngrădind pe Cel necuprins. Binele e întotdeauna noutate în planul ființei. Ceea ce știu și trăiesc identic (ca raportare) e binele meu. Cu toate astea susțin: Mă identific ca să mă pierd întru Tine; mă diferențiez doar pentru a mă regăsi în totul asumat de Tine! (unitatea în diversitate – Biserica).

Libertatea care deliberează și alege între bine și rău e denaturată – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. A alege răul ca absență a vieții, sau robie voită, ar duce la înțelesul relativ că libertatea este lipsa libertății aleasă în mod liber. Dependența omului de neplăcere/rău ca stare devenită firească, îl face pe om să prezinte răul ca prezență vie în ființa lui, iar binele ca incident. Omul înlocuiește fundamental principiile: vorbește de viață prin moarte, ca moarte. Omul face efort pentru a-și aminti binele pătimit, dar e capabil să re-trăiască, ca stare de ”cruce dată de Dumnezeu” (martiriul social) – orice pătimire negativă, cu o adevărată plăcere (vorbind cu ardoare ce mult rău a pătimit de la aproapele și Dumnezeu, deși în el nu găsește nici o vină). Omul legat prin termenul aproape al meu (pentru că mă înțelege) devine pubela în care arunc fundamentul nihilist al vieții mele. Și astfel nu pot trăi bucuria aproapelui decât prin apartenența lui la negativul vieții mele. În tot acest context Dumnezeu e absentul principal. E absent pentru că nu poate fi inclus într-o discuție din care lipsește sensul – jertfa iubitoare pentru aproapele. Credința este starea în care mă explic doar asumat de Dumnezeu.  Dumnezeu nu e pentru mine, al meu – pentru că îl asum, ci pentru că mă las asumat.  

Smerenia, ca dar divin, descoperă în om puținătatea (trăirea prin sine) omului, dar și închiderea posibilităților creșterii și împlinirii umane, într-o stare de păcat. Deschiderea spre infinitatea manifestării divine în propria finitudine arată marea taină și intimitatea între om și Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce umple Dumnezeu prin harul Său, ca revărsare iubitoare, depășește putința de cuprindere și simțire – înțeleasă a omului. Cutremur și despicare a minții noastre lumești ești Cuvântule!

Trezvia este starea obiectivă a ființei, în care omul își reevaluează poziția sa în coordonatele Dumnezeu și lumea, căutând să se redistribuie prin harul lui Dumnezeu lumii, ca jertfă adusă lui Dumnezeu.  Este starea de luciditate a ființei, e starea dinamică a abordării potențialului ei. Ne scoate din subiectivismul cu care ne ținem ființa în antecamera prezentului. Subiectivismul creează stări de dependență de sine, inoculează valoarea ca fundament în ființă (dar, fără de Mine nu puteți face nimic), și nevoia lumii (nonvalorice)  de mine. Devin într-un târziu o contradicție cu lumea, deoarece nu reprezintă sensul vieții, căzând într-o damnare socială, neduhovnicească. Dacă realitatea mea, a înțelegerii mele, este o realitate antagonică pentru aproapele, subiectivismul și mediocritatea înțelegerii va ieși la iveală. Înțelesul ni-l ține ascuns pe Dumnezeu – mi-L doresc, pe Dumnezeu, conform nevoilor mele. Binele este o stare în care omul pătimește divinul. Trăiesc ceea ce nu pot cuprinde în cuvânt sau depășește epistemologic modul meu de conceptualizare. Binele nu e modul meu subiectiv, de a extrage din zilnicul meu ceea ce consider că ajută cuiva sau mie, ci e starea în care omul creează premisele întâlnirii cu divinul prin practicarea virtuților. Binele e pătimire nu alegere. Dacă ar fi alegere am avea dreptul de a ne aroga binele nostru, ca fiind o rețetă mai bună pentru aproapele.

Coborârea minții în inimă, nu presupune o anulare a minții. În momentul întâlnirii dintre Hristos și Baraba, Baraba rămâne melancolic, tributar lumii în care a trăit sau lumii pe care o poate construi conform înțelegerii lui. I se cere să renunțe la construcția rațională și să simtă, să gândească cu inima. Rațiunea e zidul de apărare împotriva invadatorilor (gânduri, porniri pătimașe), iar inima e altarul jertfei noastre; jertfa depinde de curăția inimii – discernământul e taina inimii. Șederea la masă cu Hristos nu te face deprimat, melancolic (după lume), ci te face flămând după dumnezeire. Credinciosul căzut nu caută cu privirea praful (pământul fără viață – disperarea, moartea) ci caută cerul. A creat nu pentru a umili omul, arătându-l cât e de mic și neputincios, l-a creat tocmai pentru a arăta posibilitatea intimității reale, între Dumnezeu și om. Intimitate asumată și dorită în mod permanent, ca jertfă a inimii, iar nu ca un comportament exterior învățat (atribuirea exterioară a sensului ființei nu poate responsabiliza ființa spre împlinirea sensului). 

 

 

Cuvântul răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni l, 19). Este DA-ul Legământului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci, “sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele., Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Este atâta rutină și atât de puțin adevăr - în noi - dar pentru adevărul acesta puțin și rar merită să trăim.

Diferența între materia inanimată și materia animată nu este mai mare decât între un om și un caracter.

Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban de la egal la egal, un om care se ține strâns de principiile logicii și mai ales cele ale Adevărului și care nu ține să aibă dreptate în afara lor.

 

 Societatea nu trebuie schimbată, societatea trebuie îmbogățită!

Nu putem vorbi de dialog atunci când în plan semantic există separații de nuanță sau nuanțări ale realității. Realitatea nu reprezintă interiorizarea exteriorității, ci îmbogățirea exteriorității, printr-un surplus de nuanță (de Adevăr), pe care fiecare dintre noi o așează peste plasticitatea la care se raportează. Curăția inimii îl face pe om translucid astfel încât Lumina care luminează toate să devină o sete interioară, prin care realitatea este ridicată spre frumusețea la care este chemată. Uniformitatea biotică ne impune prima realitate în defavoarea comuniunii - sensul ne ține ascuns Frumosul. Dacă voi sta toată viața cu spatele către Lumină, toate ale vieții vor primi umbra (egolatria și egocentrismul) eul-ui meu. Toate ale mele vor fi sensul și rostul vieții mele - singurele care pot face diferența într-o definiție decentă a vieții. Și astfel, dincolo de mine viață nu mai e! Nimeni nu dă nimic dacă nu se dă pe sine. Omul este ființă pentru comuniune sau ființă în comuniune. Iar această comuniune e definită prin transcenderea propriei realități - în noi. Atunci când toate se definesc prin cuvântul tău, ajungi ca tot ceea ce te înconjoară să poarte chipul tău, iar această reducere a vieții la o singură nuanță - eu - arată căderea umană. Atunci când omul stă cu chipul spre Lumină, toate cele ce sunt vor fi întotdeauna noutate zilnică, uimire și bucurie (La banalul salut Bună ziua - să-ți fie ziua bună! am răspunde Mulțumesc!).   

Dialogul reprezintă distanța pe care o parcurg eu spre celălalt, gândirea negândită și trăirea netrăită a celui ce mi se descoperă, într-o unitate ființială. Dialogul nu are ca rezultat concluzia - o certitudine dată de înțelegere - ci o aprofundare a ceea ce pun în discuție. A dialoga presupune o investiție și o investire a cuvântului rostit, care reprezintă la un moment dat - negrăitul personal (taina inimii). Cuvântul devine icon al întregului simțit și trăit de mine. Suntem atât cât am trăit din ceea ce am înțeles în viață. Atunci când dialogul cade în concret, cuvântul devine patimă, devine al meu. Nu pot dialoga, nu mă pot da dialogului (mărturisindu-mă) - rămânând în ale mele. Rostindu-mă adaug sens - punându-mă în discuție, aducându-mă la lumină mă vădesc purtător de Tot/toate cele ce mă umplu sau îngropat în cele ce nu au viață. Dialogul este o teofanie, deoarece prin cuvântul rostit, ca dorință/chemare a mea, spre cele ce se cer trăite și simțite, pătimesc - mistic - noutatea, în planul Binelui. 

Viața este visul divin din om - diversitatea manifestării care umple, îmbracă, transcende limita înțelegerii. Nimic din ceea ce este în exterior nu poate adăuga sens și valoare omului. Omul devine prin re-creație proprie dramă (nimic nu transcende ființa lui). Încărcat de lume și toate ale ei, omul nu mai recunoaște Cuvântul. Doar cel ce a cunoscut tăcerea (starea activă în care negrăit mă grăiesc spre Dumnezeu) cunoaște frumusețea Cuvântului.  

Sunt om în măsura în care ceva mă ridică. Rutina expresiei sau a vieții reprezintă maladia/lacuna pe care omul contemporan își construiește în defavoarea lui viața, într-un cumul opac de zvâcniri biotice. A te îndrepta în sus, e condiția zilnică în a arăta viață în tine. Viața se golește de sens și astfel istoria se cere explicată. 

Dumnezeu este o întrebare, o oglindire, o îndoială. Înțelegerea neînțeleasă din suprema îndoială.  

Această ne-liniște dobândită, cu voie și iubire, prin îmbrăcare cu păcatul (hainele de piele) e zestrea prin care ne putem cumpăra întoarcerea la Dumnezeu, ca stare de smerenie.